 2peuMembru nouDin: bucuresti
Postari: 14
|
|
DEJAVU DRAMATIC
In somnul tau ce te ducea spre perfectiune,ti-am
umbrit drumul cu o imagine
stearsa de indiferenta ,iar gandul tau indreptat spre
iubire mi-a
metamorfozat visul intr-o dimineata a singuratatii.As
fi dorit sa fiu
acolo,o culoare in aura ta,dar eram inchis in casa
durerii.De fapt eram o
urma ingropata in cimitirul uitarii din tine.Ma
simteam o fiinta care a
murit inainte de a exista Divinitatea. Patul pe care
stateam a devenit
sicriul
ce inchidea rastignirea-mi pe crucea sperantei la
implinire. Noi vanam un
ideal ce stralucea cu minciuni ascunzandu-si fata
insangerata de taisul
nefericirii�Prin el ne-am fi condamnat la perfectiune
ridicand o statuie in
calea altor visatori�o tinta blestemata. Acum mi-e
frica�sunt fobic la
perfectiune. Imi imprastie sufletul pe o panza de
suferinte cu o pensula
imbibata in amagiri si iluzii.
Afara ploua,iar eu cautam caldura din picaturile de
apa reci.Ii simteam
ecoul ce pulsa slab in trupul deformat.Si acum mai
caut un gram de liniste
si armonie in muzica respingatoare si animalica ce ma
transpune intr-un alt
univers teluric,simplificat de simboluri mute prin
dezlegarea lor de orice
inteles ascuns.
Fiinta mea te striga, dar nu auzi si respingerea ta
doare�Te adancesti in
capcana din groapa vietii de gudron,iar dorinta
malefica de a explica totul
striveste petalele dragostei.Totul ti se pare ca
ascunde o explicatie, la
inceput ravnita apoi respingatoare.De atata timp
universul e o parte din
noi.Ce ar fi sa-I gasim o formula sau macar o
definitie si lui
Dumnezeu?Poate e o combinatie de elemente straine noua
sau doar un simplu
corp rezultat dintr-o combinatie fortata de
gaze.Oricum eu sunt ateu in
dragoste,iar ceea ce simt pentru tine si ma face sa
sufar e pierderea unei
parti a sufletului cu imagine de om.
Privesc acum templul nemuririi si trupurile stelelor
jertfite, difuzate in
sageti luminoase prin spiritul meu legat profund in
lumea marginita de
necunoscut.Am rupt o parte din simturile mele si am
creat o forma de viata
in care,sa te pastrez intacta de gandurile si
problemele ce vor sa mi te
rapeasca stergandu-te din lada prafuita de vantul unui
timp.Si vad cum te
indrepti spre perfectiunea mortii cu pasii tremurand
in curentul
evolutiei,impinsa de viteza ascunsa de iluzii si
minciuni.Iti cer doar sa
imi
acorzi o clipa,doar o clipa.Ce te costa?Daca o vei
privi la microscop vei
descoperi ca de fapt e nimic.Iar de m-ai lua in brate
si ne-am apropia
intr-un singur pamant tot te-as simti departe,acolo
undeva eliberata din
Divinitate si din timp.Cersesc un inger fosilizat de
rugaciuni arse in rugul
cladit din amintirea ta.Stiu ca ai sa ma
dispretuiesti.
Cat de angelica e fata ranita a naturii!.Putini o
inteleg.Le dau dreptate
celor ce asteapta un nou rasarit.E mai usor sa spui
�nu-mi place�.Dar te-ai
gandit de ce?Sau e instinct?Te lasi sclava propriului
creier dominat de
motive inexistente.Daca ai fi un pictor cu ce ai alege
sa-ti botezi
panza:umbra unui chip ce se ascunde sub masca
frumosului cu un model stabil
sau un portret al uratului prin care imaginatia
pluteste in valuri de neant
prin linii gravate in drumuri anonime?Noi am pierdut
uratul ce ne
infrumuseta�cu el s-a stins scanteia unui mister prin
care continuam sa
traim un vis. Am ramas praful unei statui dintr-un
ex-om.Tu nu vei aprecia
niciodata uratul deoarece nu te gandesti la ce
inseamna creatie.
Am sa-ti las candela aprinsa ca in extazul tau sa te
poti intoarce si iti
voi trimite un inger indoliat de mormantul meu ca sa
hraneasca cu viata
partea rupta din mine, templul orfan ce l-am cladit pe
niste promisiuni si
sperante intunecate.E tot ce a ramas din noi�tu in
noroiul distrugerii,iar
eu in adancul uitarii din pamant.O poveste cu
radacinile in templul cu
chipul meu si sufletul tau.
Nebun ... sau nu
Sunt doar eu, eu si lumea.Curios cum isi schimba
cuvintele
intelesul.Ieri lumea insemna oameni,azi ea reprezinta
doar
pamint.Cred ca pe cind dormeam adinc toti oamenii au
plecat, s-au
risipit,probabil spre nicaieri sau poate in neant.M-am
temut de
singuratate, iar sufletul meu, care nu ma asculta
niciodata,
incearca sa-mi dea o lectie.Mi-e teama sa ma mai
tem!Dar iata ca ma
tem si �el� se grabeste sa-mi arate de ce. Ma tem de
imensitati si
de ce ma poate strivi.Alerg la fereastra si privesc
cum florile
devin arbori, iar arborii devin colosi, vad si aud ce
nu demult imi
imaginam : vad cum creste iarba, cum se deschid porii
pamintului si
cum respira.Nu mi-am imaginat niciodata ca pamintul
respira
astfel.Atit de lin, aproape ca nu se simte,aproape ca
nu se
aude.Credeam ca ceva atit de mare te poate ucide doar
respirind.
Ma tem ca voi uita copilaria, ma tem ca voi ramine
fara amintiri.Si
iata, casa,muzica,parinti�eu dispar.Nu pot rosti Ť nu
ma tem ť,nu
pot vorbi, sufletul meu nu-mi intelege graiul.Ridic
privirea
printr-o nevoie disperata de radacini.Soarele !Acesta
m-a creat din
multe raze puse cap la cap.Intr-adevar nu stralucesc
caci razele
mele si-au pierdut lumina odata cu venirea mea pe
acest pamint.Dar
reusesc sa dau culoare acestei lumi, acestor frunze,
acestor
flori.Familia mea ?Ei bine, soarele mi-e mama,
prieten, confident si
protector ;luna mi-e tata, stelele imi sunt frati, iar
eu�eu sunt un
nor de vara pe cerul insorit de vara.
Ma tem de oameni ! N-ar fi trebuit sa ma tem de
ei.Acum vor da buzna
in lumea mea miliarde de oameni.Dar de ce nu apar/S-a
facut
intuneric si e cumplit de frig, atit de frig incit imi
imaginez un
imens cub de gheata de care trupul meu s-a lipit parca
contopindu-se.Iar intunericul devine din ce in ce mai
apasator
stergind frica, spaima si inlocuindu-le cu�
nimic.Acest nimic este
de fapt fiinta mea.Fara ei nu exist !Ma arde soarele,
deci pot
deschide ochii.Intr-adevar, vad lumina.
Ma tem de suferinta, de rautate, de dragoste, de ura,
de lacrimi, de
salbiciune, de vulnerabilitate, de viata� de
mine�Atitea temeri si
totusi nu se intimpla nimic.Probabil le stiu
raspunsul.
Imi doresc�dar vad un virf de munte acoperit de
zapada.Este atit de
viu atit de clar incit ii simt raceala.Stiu ca toate
dorintele sunt
irealizabile precum si visul meu de a ajunge pe cel
mai inalt virf
de munte si de a muri acolo.
Si totusi�imi doresc atit de mult sa ma transform in
lumina, sau
intr-un sunet mladios ce poate aduce fericire, sau
poate in pasare
sa zbor, sa ajung sus,in vazduh, doar eu, eu si
vintul.
Imi doresc enorm sa zbor odata cu fulgii mari si albi
de nea.Sa
intru in jocul lor copilaresc si nebunesc, sa imi aud
risul asa cum
nu este in realitate :cristalin si vesel, asemeni unui
clipocit de
apa.Un joc, sau mai curind un dans pe care-l stiu doar
fulgii si a
carui muzica nu se aude,se simte.Un amalgam de sunete
care nu sunt
altceva decit viata acelor minunati, dar reci, fulgi
de
zapada.Intotdeauna m-am intrebat de ce este atita
liniste cind
ninge.De multe ori credeam chiar ca cineva de sus,
fiind foarte
obosit, asterne o patura alba peste lume si zgomotele
ei.In
realitate insa, oamenii (probabil inconstient) asculta
muzica
fulgilor de nea, muzica vietii, muzica lor !(cit de
mult timp pierd
oamenii ascultind realitatea !!!!!)
Imi doresc sa le rapesc oamenilor realitatea.Am deveni
cu totii
nebunii unei lumi in care neintelesii nu exista.Olume
a mea, cu
oameni asemeni mie.Oameni care traiesc cu ideea Ť
stupida ť ca vor
muri curind ;oameni care se identifica cu arborii, cu
florile, cu
iarba, cu pamintul ; oameni al caror vis este sa
pluteasca odata cu
ninsoarea, sa curga odata cu ploaia, sa moara si sa
reinvie odata cu
natura ; oameni care sa vorbeasca putin si foarte
incet ; oameni
care nu vor sa vada ci sa simta, a caror unica lumina
sa fie
miinile. Am fi nebuni, dar nu e minunat sa fii un pic
nebun ?Oare nu
e o arta nebunia ?
Furam cite putin din perfectiune ori de cite ori nu
vedem si nu
vorbim !
Pagina de jurnal
Atat de gol, de trist si de pustiu rasuna ceasul in
incaperea trista�Atata
liniste, dar totusi prea mult zgomot�Si ce-ntuneric�Si
INAUNTRU, si
inafara�E gol� Idei ce-si profileaza umbrele alungite
pe peretii craniului,
frig, caldura si iar frig�Si multa liniste, in care
tipetele de bucurie ale
durerii rasuna ingrozitor�Totul zboara�Raman doar
niste idei stupide, care
isi falfaie aripile asemeni unor lilieci, purtatori de
cuvant ai unei
stingeri incadrate in lumina. Totul e gol, macabru,
dar atat de
frumos!..Gandul zboara nestingherit printre mormintele
unor idei de mult
ferecate in uitare. Totul se misca, dar e atata
nemiscare in jur�E frig din
nou�si intuneric�si linistea asurzitoare imi sparge
neuronii, care, in
nemiscarea lor, se ciocnesc de pereti�Mereu
peretii�Acesti pereti, care nu
lasa lumina sa patunda, si nu o vor lasa, probabil,
niciodata�E frig din
nou�Si ploua cu amintiri acide, peste idealuri
ingropate demult, si care
s-au facut pierdute pentru totdeauna�Ploua peste
idealuri, pest vise�Ploua
cu amintiri acide�As vrea�(dar ce ciudat rasuna ecoul
gandului, rasfrant de
eternii pereti)As vrea�Sau poate nu� Nu voi sti
nicicand ceea ce vreau�E
tare frig�si atat de gol, incat nu am unde ma adaposti
de propria mea
fiinta, de cel mai mare dusman al meu: eu insami! E
frig, dar ma voi incalzi
la focul provocat de ganduri, care se mesca dezordonat
inauntru�sau, poate
voi reusi sa mor�sa dau de lumina mortii, pentru a
scapa definitiv de
intunericul vietii�"Si, daca, totusi, nu e lumina?
Daca e si mai
intuneric?"striga cineva de nicaieri. Daca, in fond,
viata nu e decat viata,
daca totul e aparenta si nu exista esenta? Daca�"Si,
totusi, poate�"imi
sopti un fascicul de lumina care percuta cu greu ceata
imbacsita de duhoarea
insuportabila a vietii. Poate ma insel�Nu voi sti
niciodata�Probabil�Tot
ce-mi ramane de facut este sa gandesc, si asta doar
pentu a ma
incalzi�Pentru ca e tare frig�si ploua�
O poveste care merita citita
Astazi am sa spun o poveste. Mi-a spus-o un prieten. E
o poveste irealist de
frumoasa. Este vorba despre o fecioara, Ana, o
liceeana retrasa, prinsa
intre vis si realitate, fara prea multi prieteni.
Problema Anei este ca
dispretuieste mediocritatea oamenilor si
superficialitatea lor. De o
frumusete ireala, noapte de noapte statea in lumina
Lunii si citea dintr-o
carte al carei erou, Ionut, parea ca i se adreseaza
chiar ei, cu ajutorul
unor invataminte despre viata. Ea visa ca salveaza
lumea de murdarie prin
insasi puritatea ei, iar ca ea va fi salvata de un
erou, care, incet-incet,
incepea sa ia conturul lui Ionut. Fara sa bage de
seama, fata se
indragosteste de eroul cartii din care sorbea pagina
dupa pagina in fiecare
noapte. Intr-o seara, pe cand a iesit sa alerge- facea
asta des, pentru a
epuiza gandurile care o apasau- intalneste in fata
blocului un tanar
necunoscut, care ii spune ca s-a mutat de curand la
etajul 4. Alearga
impreuna, stau de vorba, rad si lumea se opreste
pentru ei. Apoi, el creaza
in jurul lor o lume mirifica, o padure, un lac
linistit, un camp... Sub
razele protectoare ale Lunii, se cufunda in adancimea
lacului, inoata,
danseaza goi in apa. Apoi, pe o patura, alaturi de un
foc care arde mocnit,
se saruta pentru prima oara, pierzandu-se in
intensitatea si durata acelui
sarut. Urmatoarele zile continua in acest fel,
intr-una din nopti, fata
daruindu-se sufleteste si trupeste baiatului. In tot
acest timp, Anei ii era
imposibil sa gaseasca vechea ei carte, dar faptul ca
acum iubea si era
iubita o facea sa nu se mai gandeasca la
asta:�Sufletul Anei s-a deschis si
astepta pregatit sa accepte orice fiinta, frumoasa sau
urata, saraca sau
bogata, in adancimea lui. Voia sa fie prietena lumii
intregi, voia sa-si
dovedeasca adevarata stralucire. Pentru prima oara,
visurile ei au prins
radacini in pamantul crud al realitatii..� Apoi,
intr-o zi, nemaisuportand
trecerea atat de inceata a Timpului, bate la usa lui
Ionut, cu inima
spargandu-i pieptul de emotie si de fericire. Dar
nimeni nu raspunde.
Alearga la administrator, dar acesta ii spune ca
nimeni nu mai locuieste
acolo de ani buni. Si asa dispare Ionut... Ana a plans
mult timp, alergand
pana la epuizare in parcul din care el o ducea in acea
lume magica. Desi au
trecut luni si baietii ii faceau curte, ea refuza
toate invitatiile,
asteptand... Si-a gasit cartea, odata cu disparitia
lui Ionut. Si,
reincepand sa citeasca, a observat ca povestile sunt
mereu altele,
invataturile mereu diferite... Si se lasa iarasi
prinsa in jocul ideilor si
viselor sale. Intr-o noapte, pe cand citea din cartea
sa, s-a lovit,
ridicandu-se brusc, de un trup puternic si cald. Nu
putea fi decat Ionut!
Fara cuvinte, focul dragostei s-a reaprins in ea si
zilele fericite, in alte
lumi, continuau. Intreaga poveste se termina cu
redarea unei discutii
dintre doi doctori psihiatri. Unul dintre ei se ocupa
de cazul unei tinere
de 21 de ani, considerata �pierduta� in alte lumi,
care plangea, radea si
citea dintr-o carte prafuita si ingalbenita de timp. O
chema Ana...
�Discutia medicilor a fost urmata de o liniste
deplina. Ce s-a intamplat cu
Ana n-o sa aflam niciodata.Dar un lucru ramane cert:
cand a murit, ea
zambea, si ochii ii straluceau chiar si de dincolo de
moarte. Si noi,
trecatori grabiti prin viata, cand alergam sau doar ne
plimbam prin noapte
si uitandu-ne la cer, observam doua stele apropiate,
sclipitoare, sa stim ca
acele stele nu sunt altceva decat ochii ei ce
clipesc...ne
incurajeaza..Acei ochi, ca o flacare de veghe ard si
niciodata n-o sa-si
piarda stralucirea...�
Povestea Anei imi este cunoscuta, crede-ma...Am
cunoscut si eu candva o
fetita, exact ca ea.. Era doar o copila care visa la
Fat Frumos, care va
veni pe un cal inaripat, o va rapi si o va salva de
lumea asta, apoi o va
duce intr-o lume de basm...Cu un lac in care se
reflecta Luna, cu o padure
la marginea lacului si cu licurici. Era si ea retrasa,
prinsa in plasa
propriilor ganduri. Si ghici ce? Intr-o zi, sau intr-o
noapte, a venit
necunoscutul cu ochi albastri, care a urcat-o pe calul
lui alb si a dus-o
intr-o noua lume. Au inotat si ei in lacul acela, au
ascultat stelele si
si-au impartasit primul sarut. Cata puritate, cata
frumusete, cata iubire!
In sfarsit se simtea iubita si inteleasa, in sfarsit
iubea si intelegea...
In lumea in care fugeau de fiecare data cand se
intalneau, totul era
posibil. Apoi, intr-o dimineata pustie, el a
disparut... Teama, groaza,
incredere ca se va intoarce, iubire, ura, confuzie...
Lacrimi si luni
intregi de cautari. Nici o urma, nici un raspuns. Spre
deosebire de Ionut,
el nu s-a mai intors niciodata. Ce s-a intamplat cu
"Ana� aceasta? Nici eu
nu mai stiu... A invatat sa se adapteze, ce sa spuna,
cand sa spuna, cum s-o
spuna, s-a lasat murdarita si secatuita. Si-a facut o
multime de prieteni,
care ar trada-o intr-o clipita, a trecut examenele cu
bine si nu mai simte
chemarea astrelor. Nu a mai ramas nimic din vechea si
perfecta fiinta care
era odata... Nici un gand, nici un sentiment, nici o
idee. Doar uneori, cand
vine mai tarziu de la liceu si priveste Luna, suspina
si, puanandu-si
vesnica intrebare "de ce?!", o lacrima curata
izvoraste din ochii ei
albastri si se prelinge pe buzele care au sarutat
de-atunci atatia, mecanic
si rece.
Vezi tu, dragul meu prieten, Ana se regaseste in noi
toti. Mai devreme sau
mai tarziu, mai intens sau mai slab, e in noi. Doar
ca, in cazul nefericit
in care nu esti un "pacient pierdut" intr-un spital
fara fonduri, si te
izbesti de realitate, afli ca nu-i nici pe departe
frumusetea, puritatea si
naivitatea din poveste. Si ce folos sa te agati de
vise pierdute, bazandu-te
pe amintirea unor sentimente de mult apuse, indiferent
cat de puternice sau
pure au fost...
Copilul din mine
L-am vazut intins pe jos, in colbul drumului, plin de
praf si sange uscat...
Dar zambea. Stia ca pentru el totul se sfarsise.
Cedase. Se oprise din drum.
Dar nu vroia sa mearga mai departe, oricum.
- Hai, hai sus, i-am zis.
S-a uitat la mine fara sa isi stearga zambetul acela
tamp de pe fata si a
dat din cap:
- Nu. Eu raman.
Stiam... Si totusi... Toti anii acestia ma insotise
mereu, si era un
companion de nadejde... Simteam ca nu pot merge mai
departe fara el... Si el
a vazut asta in ochii mei.
- Hai, mars, nu ma lua pe mine cu sentimentalisme din
astea. CARAMBA! La
drum! Tu mai ai inca mult. Calatoria mea se sfarseste
aici...
Si am plecat fara sa mai zic nimic. Fara sa mai intorc
capul inapoi. Fara sa
plang. Avea dreptate. Ca de obicei.
Era mai bun, si mai frumos decat mine. Pe mine ma
slutise drumul... Pe el
nu... Era inca un copil. Pur, si inocent, si
nestiutor... De asta cedase. El
se fransese, eu ma indoiam...
Eram eu cel intins pe jos, in colbul drumului.
Acoperit de praf si sange
uscat... Zambetul acela tamp tot al meu era...
Era eu... Era copilul din mine...
Acum e mort...
Dar merg inainte.
Singur.
Lacrimi
M-ai intrebat nu demult ce inseamna lacrimile pentru
mine si atunci nu ti-am
putut raspunde. Insa daca m-ai fi vazut plangand,
atunci cand am aflat ca
Ingerul Albastru a plecat, ai fi inteles poate...
De unde vin lacrimile? Sa fie ingerii responsabili de
stralucirea lor amara?
Cu siguranta, lacrimile sunt urmele lor, pentru ca
fara de ingeri, eu n-as
fi aflat ca plang din regretul paradisului.
Azi, toate lacrimile mele se duc in sus, de parca
si-ar cauta sufletul
pierdut printre stele, sau poate cerul e doar o alta
treapta pentru
purificarea inimii?Cu ce ar putea fi comparat atunci
un suspin de inger? Nu
stiu de ce, dar simt ca de multe ori nu ma intelegeti.
V-ati obisnuit prea
mult cu voi, incat adesea uitati... Nu intelegeti ca
nu vreau sa pun dorinta
inimii mele doar in inima mea?
Am inceput incet, incet sa devin dependenta de a ma
purifica prin lacrimi si
sufletul meu asteapta cu infrigurare acea picatura de
Lacrima Albastra.
Voi ajunge vreodata atat de pura, incat sa nu ma mai
pot oglindi decat in
lacrimi de ingeri?
De ce ma simt oare atat de legat de muzica? Uneori nu
pot face o diferenta
intre lacrimi si muzica. De multe ori plang cantand
sau cant plangand.
Muzica se naste pentru mine din regretul caderii din
paradis, e ca o
amintire ca acolo si ea da nastere la urmele acestui
regret, la lacrimi. De
aceea, nu exista muzica fara amintirea paradisului si
a caderii.
Si m-am intrebat de ce am cazut si tot eu am cautat
sa-mi raspund. Secretul
se afla cu siguranta in mine, mi-ai spus, dincolo de
tot ce a fost candva.
Raspunsul va trebui deci sa-l descopar singura, dar
poate nici nu va mai fi
nevoie. Poate-l stiu deja...
Cu cat inaintez in viata, imi dau seama ca imi
recastig amintirile. Totul a
mai fost candva. Adesea am impresia ca imit o lume pe
care am mai trait-o,
asta poate pentru ca nu castig nimic, ci ma recastig.
Cand ma gandesc la prima amintire, dincolo de ce se
intampla in jurul meu,
acum, imi amintesc de lumina paradisului. Cantec de
raze... Doar atat mi-a
mai ramas.
Doamne, voi culege lacrimile de la poarta raiului
si-mi voi face cuib in
ele. Si-mi voi aduna razele din amurgurile mele,
stiind ca maine voi rasari
iar...
Adesea, numai uitand totul, ne putem aminti ce-a fost
la inceput. De ce, in
noptile albe, ne revin in amintire lumi pierdute, pe
care nici nu stiam sa
le fi trait? Stiu. Noptile parcurg drumul intors al
timpului si,
transformandu-l in iluzie, nu ne mai ramane decat sa
ne culegem primele
amintiri.
Cand ma gandesc la nopti, la singuratatea visurilor
mele, ma cuprinde un
dor, pe drumuri necunoscut de ingeri. Incotro?
Incotro? Exista abisuri si
dincolo de suflet...
Adorm plangand, cautand aripi de ingeri si cand ma
trezesc, nu-mi raman
decat urme sarate si amare de lacrimi si uneori cate
un fulg pe perna.
Doamne, nu lasa sa se stinga Soarele, insa ce oceane
vei revarsa peste
flacarile inimii mele? Si cand ma gandesc ca sunt unii
care vor sa sarute
focul si n-au curaj...
Totul nu-mi pare decat o asteptare fara sfarsit si
atunci ma incearca un dor
dupa alte lumi mai inalte.
Cerul senin ne obliga la mai multe intristari decat
cel cenusit, pentru ca
ne pune in fata prea multe sperante, spre care n-avem
uneori curajul sa
zburam visand.
Stii care e primul lucru pe care-l facem cand ne
nastem iar? Plangem,
plangem cat ne tin puterile. Cu siguranta, trebuie sa
fi fost mult mai
frumos dincolo, de regretam revenirea aici, inca din
prima clipa de viata
retraita. Obisnuindu-ne intr-un fel cu asta, invatam a
plange tot mai des.
Chiar si maine vom cauta sa plangem si poate fara nici
un motiv. Dar vreau
sa cred ca lacrimile nu trebuie sa ne scrie viitorul,
chiar daca unii ar sti
de la inceput ce ar putea sa urmeze. Ziua de maine nu
trebuie sa fie
generozitatea lacrimilor si nici toate lacrimile
neplanse, chiar daca am
reinventa o consolare prin obisnuinta de a plange si
am redescoperi chiar ca
ne putem purifica prin asta.
Vreau sa cred ca nu ne-am nascut pentru a suferi, insa
adesea, dulceata
lacrimilor ne orbeste si am ramane asa o viata
intreaga, sarutandu-ne
propriile lacrimi.
Cand plang, totul mi se pare mai aproape de cer...
Plang adresea pentru ca
nu pot zbura fara a ma intoarce iar aici, printre
umbre de lumina si oameni
fara vise. Insa nu pot trai mult aici si ma intorc
printre ingeri. Dar nici
acolo nu pot sta mult. Imi amintesc ca sunt atatea
lucruri pe care nu le-am
facut pe pamant, ma impiedic si cad... Raman iar cu o
singura aripa si nu
primesc in schimb decat un dor de a cauta ceea ce
lipseste din experienta
mea de viata dupa viata. Trebuie sa fi trait si alte
vieti. De unde altfel
atatea intrebari?
Nu pot sa uit prezenta eterna a cantecului de nou
inceput, care imi revine
in clipa nasterii.
Cand plangi, te-ai uitat vreodata in ochii tai mai
misteriosi ca doua
piramide? Privindu-i, ai inteles poate ca nu poti
muri. Si atunci, se pierd
raspunsuri si intrebari ce nu-si mai au rostul. Si
atunci se naste o
certitudine ciudata, pe care eu insami o stiam
pierduta in adancul
sufletului meu. Da! Nu puteam muri. Este tacerea
ochilor care ne conduce
privirea spre proprii nostri ochi, calmul egiptean al
visului in fata mortii
ce nu exista. Odata, demult, am inteles asta.
Privindu-ma in oglinda,
intrebandu-mi ochii, am inteles de ce nu pot muri, de
ce nu pot muri
niciodata. Ei stiu totul, caci ochii au pete de neant,
urme de nemurire, ce
ne asigura ca nu se mai poate intampla nimic strain de
tot ce-a fost. Viata
e atunci o reamintire continua a vietilor noastre
trecute, iar visele mele
de iubire sunt o amintire a vietilor viitore, in care
imi pun adesea
intreaga mea speranta. Si atunci ochii incep sa
planga, regretand tot ce a
fost candva, suferind dupa repetitia aceasta la
infinit, dupa caderea din
paradis, pentru setea fiintei mele de a naste viata
din iubire.
M-am intrebat cum arata paradisul. Raspunsul se afla
in mine, mi-am zis. Am
inchis ochii si le-am simtit. Culorile nebanuite,
nuante neintrezarite ce
capata un relief orbitor, rasarind din adancul unei
memorii pe care o credem
pierduta. Materia, atinsa de extaz, pare a se
desfasura in aparenta unei
lumi tremuratoare si totul vibreaza intr-o stralucire
nefireasca.
De cate ori ma apuca setea de pamant, paradisul e
aruncat pe un plan al
uitarii, iar eu sunt coborat in prim-plan, intr-o
risipa de lacrimi pe care
incerc sa o topesc cu raze de lumina.
Adesea, m-am visat soarele acestei prabusiri intre cer
si pamant...
Pazesc ingerii somnul lumii, sau ii tin de urat lui
Dumnezeu? Nu stiu... Va
veni o vreme cand Lacrima va cadea din cer. Pana
atunci, ea este intervalul
dintre bataile inimii.
Uneori simt ca sunt lacrimi ce sfredelesc pamantul si
rasar ca astrii pe
alte taramuri. Cine plange stelele noastre, cand eu
imi caut lacrimile pe
caldaramul altor ceruri?
Daca fiecare lacrima a mea ar fi o stea, atunci, as
inventa un nou cer, unde
ele sa rasara in fiecare noapte, cand alte stele se
vor naste. Poate ca
oceanele si marile sunt lacrimi varsate de Dumnezeu
sub impresia
singuratatii sale, inainte de a crea primii oameni.
Adesea, noaptea, simt nevoia sa plang sub toate
stelele, in disperarea ca nu
ma pot desprinde pentru totdeauna de pamant si sa zbor
spre lumina.
Sunt clipe cand simt ca viata umbreste paradisul si
cerul albastru e atunci,
ca un suspin in suflet.
Uneori, corpul este o problema peste care trebuie sa
sar, cand vreau sa ma
agat de stele... Atunci, plansul e un fior pur,
crescut din toate
deserturile spatiului si ale sufletului, spre a le
completa in sensul
infinitului. Iar o amintire din paradis nu-i decat un
freamat, incat absolut
tot ce ne cade sub simturi, ne scoate din timp.
Pentru mine, paradisul n-a avut decat un defect: acela
de a nu fi cunoscut
lacrimile. Facandu-mi-se dor de o lacrima, am renuntat
la fericire. Nu stiu
acum cat a fost intamplare si cat a fost cadere
voluntara. Si acum, de cate
ori privesc cerul, ma doare regretul caderii mele...
Cand ma gandesc pana unde se poate cadea, imi amintesc
ca au fost oameni in
viata aceasta care au incercat sa ma purifice de
sentimente. Din fericire,
nu au reusit decat sa ma faca mai puternica, dorind si
mai mult sa pot iubi.
Cred ca niciodata n-as putea sa renunt la a simti. As
ramane fara aripi,
m-as prabusi in cascadele propriului meu abis pe cand
eu nu vreau decat sa
ma risipesc in fasii de azur, sa rasar in fiecare
clipa cu dorinta de a
straluci azi mai mult decat ieri.
Putini sunt cei care cunosc adevarata valoare a
culorilor. Pentru mine, o
culoare este o stare de spirit iar toate culorile
poarta in ele misterul
unui sentiment.
Adesea, un suflet care iubeste este ca un curcubeu:
fericire - tristete,
zamber - lacrima, soapta - strigat, da - nu, pleaca -
vino, te vrea - nu te
vreau, te iubesc - nu te mai iubesc!
Uneori, viata sufletului nostru nu este altceva decat
o paleta uriasa de
culori�
Ma gandesc la ingeri si nu vad decat aripi. Ma gandesc
la mine si nu vad
decat lumina. Ma gandesc tine si nu vad decat un
infinit albastru de
lacrimi...
Acum suntem singuri
La un moment dat, mi-am dat seama ca tot ce facusem
pana atunci fusese in
baza unui instinct. Un fior launtric pe care l-am
urmat orbeste, fara sa ma
opresc o secunda sa ma intreb daca trebuie sa tin cont
de intuitie (
ramasita animalica din mine) sau daca ratiunea va
detine si de aceasta data
rolul principal. Am ales prima varianta, poate si
pentru ca dintotdeauna
mi-am dorit sa renunt la constiinta, singura care ma
lega indisolubil de o
realitate patetica si de o personalitate renegata.
Dintotdeauna am crezut,
dintr-o stupida parere ridicata la rang de conceptie,
ca ne purtam ca niste
animale tocmai pentru nu a fi prea umani, prea
rationali, prea ridicoli�
Adevarul? Fugim de umanitate, confundam grotescul (
dintr-un snobism
caracteristic) cu primitivismul, afirmam sus si tare
ca ne indreptam cu pasi
repede spre modernism, cand, de fapt, suntem martorii
orbiti de o regresiune
civilizatorie.
Raniti? In propriul orgoliu, in acea vanitate
excentrica in care plonjam cu
o voluptate vecina cu inconstienta, in mentalitatea
noastra atat de fragila
in fata ISTORIEI? Poate. Dar atat. Si cand stai sa te
gandesti ce departe ai
fi putut ajunge fara acel zambet ironic pe chip, fara
acea doza de
neincredere in adevar ( Doamne, ce relativitate!),
fara ambitia de a
demonstra o superioritate de care ne puteam priva! A
fost nevoie "sa fim
aplaudati cu palma peste fata" pentru a constientiza
gravitatea
"emanciparii" noastre.
Eram orbiti de zvonul de viata pe care il duceam, de
banalitatea
confortabila a cotidianului, de curiozitatea cu care
asteptam acel "maine"
indiferent, exasperant de imprevizibil si ,astfel,
deveneam marionetele
tabieturilor, ale ticurilor, niste tipicari
insuportabili, bajbaind prin
negura nestiintei in cautarea esentialului. Dar nu ne
dadeam seama de
opacitatea timpului, de neputinta noastra in fata a
ceea ce noi insine am
creat prin ignoranta si scepticism.
Si acum? Acum... suntem singuri...
Foaie de jurnal
Am inceput sa uit cum este tacerea. In mintea mea se
zbuciuma voci si
ganduri haotice. Acum am impresia ca esti langa mine
si imi spui cat de mult
ma iubesti; iar apoi, in urmatoarea secunda imi dau
seama ca asta este o
nebunie si ca de fapt tu NU MAI EXISTI. Este cumplitul
sentiment al unei
despartiri irevocabile, cu atat mai lipsite de sens cu
cat in acelasi timp
stiu ca undeva in Bucuresti tu iti traiesti
netulbarata viata de zi cu zi.
Este o sfasiere cumplta, o ruptura groaznica,
gandidu-ma la tine cu
dragostea asta re-invatata si in acelasi timp
realizand secunda de secunda
ca intre noi s-a ivit o prapastie pe care nu o vom mai
putea-o depasi
vreodata. Mi-e dor de tine si te iubesc si te urasc.
Mereu. In acelasi timp.
Si imi dau seama ca cea mai cumplta dragoste este cea
pe care o reinveti.
Fiindca nu este ca atunci cand te indragostesti pur si
simplu. Simpla
indragostire este un lucru firesc, zilnic, netulburat.
Ti se intampla pur si
simplu, lucrurile se aseaza in ordinea lor fireasca,
vine o dragoste mare
peste tine si nu te mai lasa sa dormi si nu te mai
lasa sa gandesti, si esti
brusc sclavul dragostei tale de zi cu zi. Dar
re-indragostirea, reinvatarea
dragostei, este mult mai dureroasa. Caci acum stii ce
iubesti. Stii ce ai de
pierdut, si ce ai de castigat. Stii ca nu mai esti tu
insuti. Ai trecut deja
o data prin toate astea. Iar reindragostirea fara nici
o sansa este un
supliciu inimaginabil. Fiindca doar atunci cand ti se
intampla realizezi cat
de INGROZITOR DE SINGUR ESTI...
Roman de dragoste pe o pagina
O padure cu fosnete se transforma pe altarul iubirii
intr-o carte cu pagini
scrise, nescrise, citite... Dincolo, suntem noi,
cautatorii unei pagini,
unui suflet. Iubirea in editii prescurtate e o moda.
Si cum in moda se
revine ciclic, astept ciclul urmator, format din fraze
mai lungi. Cine
aprinde lampa cand se face prea tarziu? Padurea isi
simte durerile de
muguri. Din cauza durerii am invatat ca in iubire
trebuie sa ai comportament
de iarba, nu de copac. Dupa ce trece coasa, cresti mai
inalt, mai intelept,
mai des. Si iarba noastra vibreaza pe scari de sunete
spre bolta. Chiar si
in statutul tau de iarba, te prinde noaptea de vara,
cu cerul instelat, cu
trandafirii ei in jur. Din stresini nu mai picura...De
unde sa luam picurul,
atat de important pentru noi? Setoasele noastre
curcubee s-au imprastiat sa
bea roua. Unde sunt aripile de izvor si plamanii de
furtuna? Unde ne poate
fi iubirea?
Regretam ca nu ne-am citit gandul. A ramas un gol. O
pagina goala e o pagina
goala si atat, nu are miros, culoare, sentimente. Nu
asteptam judecata de
apoi; ea are loc in fiecare zi atata timp cat inca
suntem in cautarea
izvorului iubirii. Unii il gasesc, altii l-au
abandonat deja. Obosim cautand
un om. Cat cerem, cat dam? Avem ceea ce pierdem,
pentru ca avem ce am dat.
Nu e important sa dai mult, ci atunci cand trebuie.
Totul e legat de timpul
datului. Pe baza principiului lui dau si primesc
prezentul devine actual.
Or, in iubire esti mereu egalul celui iubit, de aceea
iubirea este demna.
Cand inima ofera, darul nu isi pierde din valoare. Si
de ce sa nu ii spui
inimii sa ofere cat mai mult, cand nu peste mult timp
vom fi azurul din mari
sau pamantul cu toate pacatele. De aceea, dorim ca in
zarea de plumb,
trasnetele sa se aprinda in joc, sa se transfere
secundele iubirii pe
bordura vesniciei. Trasnetul nu e un foc pe care sa-l
tii in mana. Daca e sa
ne punem in ecuatii de electricitate, noi putem fi cel
mult niste scantei.
Iar scanteile nu lumineaza, ci fac sa se nasca numai
sperante de lumina.
Suntem constienti de lucrurile care ne scapa. Poate
obosesc in noi iubirea
si uitarea deopotriva. Si ai sentimentul nisipului din
pantofi. De la acest
eveniment greu facem bataturi. Rana se vindeca, dar
urma ramane si creste ca
o pecete care apara inima impotriva altor rani. Ne
cautam prea mult, ne
caram in tacere greutatile, ranile. Niciodata nu urcam
atat de sus ca atunci
cand nu stim unde mergem. Important insa este ca ducem
cu noi ceea ce ne
ajuta sa traim, cautarea iubirii.
Se amesteca totul: copacul, iarba, cenusa scanteii si
ajungem in stadiu
curgator, de rau, adica mereu altii si mereu aceiasi.
Cand plutim, undeva,
pe marile uitate, un petec de vela se iveste iubirii
noastre. Asta si pentru
ca ne cautam prea mult. Marile dureri sunt mute si
n-am vrut sa fim niste
muti pentru tot restul vietii, iar golul s-a umplut cu
graba cu care
infloreste un cais. Purtam pe ape florilor de cais
mireasma lor, iar pagina
care ti-e scrisa zace intr-o sticla de dor. Si vezi
cum a iubi inseamna
ceva; restul e nimic. Ridici sticla, arunci dopul si
culegi rodul
dumnezeirii.
Pagina scrisa fiecaruia indica faptul ca iubirea
vietii face lumea prin
inima. Prin inima si pentru inima se face totul. Si
traim fericiti acele
momente fara sa stim. Nu conditia noastra, ci
calitatea inimii noastre ne
face fericiti prin alegerea paginii. Padurea cu
fosnete, scanteia si apa
denota inocenta propriului nostru mister.
Suntem pagini scrise. Si daca nu ma credeti, veniti sa
ma cititi pe arterele
ascunse si bucurati-va in mine de iubirile voastre.
Oricine-ai fi, tu poti
intra oricand la mine, in cartea cu o singura pagina
scrisa!
Alta pagina din jurnal
Viteza luminii mele a fost mereu egala cu a
intunericului meu, nefiind in
stare sa schimb si eu ceva pe drumul scurt de la
nastere spre final. Sunt un
"ieri" despuiat de mister si ma pierd in detaliile
capilare ale lui "azi" si
"maine". In inima nu am putut pastra nimic, acolo
totul era curgator;
niciodata nu am dobandit ce am dorit in inima, iar
goliciunea spirituala
incetineste bataile ei sacadate. Si toate astea pentru
ca nu mai e loc
pentru a imi depozita iluziile. Tot ce e viu consuma.
Ma intorc la origini si le gasesc oarecum schimbate,
mereu altele si mereu
aceleasi. O viata intreaga am asteptat cocosul sa se
opinteasca in noapte si
pentru mine de trei ori, pentru a-mi statornici
credinta. Inainte de
cantatul cocosului lumanarea are palpitatii. Ma
revars, fara a ma dilua.
Sunt epigonul meu, nimic mai mult.
Cum nemurire nu exista acolo unde exista nastere,
prefer sa ma metamorfozez
in larva propriului cadavru. Sunt un produs
dumnezeiesc cam perisabil.
Norocul consta in existenta unui rest in mine, dat de
sclipirea enigmei
mele. Mai mult, vad in profunzime cand inchid ochii:
de sus pana jos sunt
aripa ce nu se sprijina numai pe aer. Am invatat sa
zbor ca randunica, spre
o nesfarsita primavara. Fiind lucrare a dumnezeirii,
sunt fragil,
neterminat, dar intre pseudo-marginile mele, lumea e
nemarginita.
Nemarginirile noastre nu corespund, fiecare
laudandu-se cu nemarginirea lui.
Asemenea sferelor, oricat vom creste, ne vom atinge
doar punctiform.
In cele din urma sfarsesc prin a deveni ceea ce am
dorit sa ajung. Ceea ce
n-am gasit nu stiu unde sa caut si pun totul in
ecuatii, fara sa dau solutii
finale. Acesti samburi amari ai fructelor dulci ii
arunc in noroaiele
fertile. E ca si cand mi-as trece sangele in inimi
tinere. Scanteia mea nu
lumineaza, dar poate naste o speranta de lumina.
Arta tacerii zburatoarei e deasupra darului vorbirii.
Corbul slobozit de Noe
nu s-a mai intors pentru ca totul merita incercat in
fapte, nu in cuvinte.
Cheia care deschide toate usile podurilor nu mi s-a
potrivit si mi-a ramas
sa transcend pe scara care nu stiu unde duce. Esenta
din mine e ceea ce se
cerne dupa ce e inlaturata scara, e elementul meu de
sprijin cand obosesc de
atata zbatere din aripi.
Am inteles maretia nasterii si acum mi-e greu sa
accept necesitatea mortii.
In plus, aud o voce coborata din tavan sau pod: "Fii
sincer! Recunoaste ca
nu existi!
_______________________________________
treceti si p la mine www.2peu.3xforum.ro
|
|
